3. Parezia Prestomacelor

Bolile prestomacelor

Parezia prestomacelor este un sindrom caracterizat prin reducerea sau suspendarea (atonie şi chiar paralizie) motilităţii prestomacelor.

Etiopatogeneză. Cauzele pareziei prestomacelor sunt multiple, acestea putându-se sistematiza astfel:

1.      Boli ale prestomacelor de tip inflamator. Acestea prin durerea provocată determină reflex reducerea motilităţii.

2.      Boli ale organelor învecinate (peritoneu, cord, ficat, rinichi, uter, pulmon) care fie pe cale directă (ex. contact direct peritoneu – prestomace) fie circulatorie, determină modificării ale cineticii prestomacale.

3.      Factori externi (frica, dureri, surmenaj, transporturi prelungite, căldura, hipocalcemia etc.) acţioenază reflex asupra motilităţii compartimentelor pregastrice.

4.      Factori alimentari: nutreţuri mucegăite, alterate, adăpare insuficientă,  schimbări bruşte ale raţiilor etc. Toţi aceşti factori determină apariţia diverselor indigestii cu parezie secundară.

Hipomotilitatea – atonia prestomacelor determină stagnarea şi lipsa omogenizării conţinutului prestomacal. Drept consecinţă, flora prestomacală se modifică atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ, cu urmări asupra digestiei, în special prin  producerea în exces de acizi organici (lactic, butiric, acetic ş.a.).

Autointoxicaţia consecutivă pareziei prestomacelor se realizează şi prin indigestia biochimică ruminoreticulară secundară, putând produce hipocalcemie, diaree, tulburări în sfera genitală (tulburări ale reproducţiei).

Parezia prestomacelor împreună cu modificarea conţinutului prestomacal poate induce meteorism ruminal acut sau cronic. Scăderea secreţiei salivare alături de resorbţia  lichidului din prestomace determină împâstarea  conţinutului, cu repercusiuni grave la nivelul foiosului.

În timp, modificarea conţinutului ruminal, alături de lipsa dinamicii compartimentelor pregastrice determină leziuni inflamatorii care pot merge până la leziuni distrofice ale pereţilor prestomacali şi chiar gastrointestinali.

Tabloul clinic cuprinde atât simptomatologia pareziei prestomacale cât şi a afecţiunilor declanşatoare. În ceea ce priveşte parezia, tabloul clinic poate fi acut sau cronic.

Forma acută: 1. modificarea stării generale (abatere, gemete, tremurături musculare, reducerea/lipsa apetitului); 2. simptomatologia afecţiunii primare, şi 3.  reducerea contractilităţii (frecvenţă şi amplitudine) ruminale. În formele grave, apare atonia ruminală (lipsa totală a contracţiilor ruminale).  Parezie/atonia ruminală  poate determina o uşoară bombare a „deşertului stâng”. Parezia/atonia prestomacelor va determina împâstarea conţinutului, mai gravă fiind împăstarea de la nivelul foiosului.

La  viţei, apare diaree medie/gravă timp de câteva zile, modificarea stării generale continuând încă alte câteva zile.

Forma cronică se manifestă cu tulburări generale: abatere, lipsa poftei de mâncare şi a rumegării, slăbire, scăderea producţiei de lapte, tahicardie/tahipnee, tendinţă la constipaţie, creşterea temperaturii corporale (N. 38 – 38,7⁰ – bovine; 38,5 – 39⁰ – ovine şi caprine), perioade de diaree şi chiar colici. În multe cazuri poate apărea cetoza secundară (44). La examenul rumenului, contracţiile sunt slabe şi rare (N. 10 - 14/5 min. la bovine; 6 - 12/5 min la ovine şi 10 - 14/5 min la caprine). La palparea profundă, conţinutul este păstos sau dur, animalul exprimând durere. Simptomatologia este intermitentă, în crizele de atonie ruminală putând apărea meteorismul (caracter recidivant).

La viţei, se remarcă meteorismul recurent, apetitul capricios şi modificarea în timp a stării generale (păr mat, slăbire, stagnarea creşterii etc.).

Morfopatologic se constată leziunile bolii primare alături de leziunile consecutive pareziei/atoniei: balonament până la meteorism ruminal; modificarea conţinutului prestoamacal, în special la nivelul foiosului (uscare); desprinderea mucoasei foiosului, leziuni inflamatorii ruminoreticulare şi gastrointestinale.

Diagnosticul pareziei prestomacelor este uşor de stabilit prin ascultaţia şi mai ales  prin palparea rumenului. Trebuie avut în vedere că în unele situaţii (reducerea consistenţei conţinutului ruminal), zgomotele ruminale pot fi estompate şi doar palparea rumenului poate stabili diagnosticul. Totuşi, diagnosticul doar de parezie  a prestomacelor nu are valoare clinică, deoarece  trebuie diagnosticată afecţiunea care a determinat parezie.

Diagnosticul diferenţial trebuie să excludă toate afecţiunile care evoluează cu parezie: boli ale rumenului, reţelei, peritoneului, bolile hepatice, cardiace ş.a.m.d.

Evoluţia şi prognosticul este în funcţie de boala primară.

Tratamentul este în principal cel etiologic. Simptomatic se recomandă oprirea alimentaţiei timp de 2 - 3 zile, după care furajele (uşor digestibile) se introduc treptat. În paralel se administrează ruminative (Rumisan 20 - 40 ml în ½ - 1 litru de apă de 2 - 3 ori/zi – rumegătoarele mari – Licperta E., 1980).

Se mai poate administra 10 - 40 ml acid acetic împreună cu 500 gr. de zahăr în 2 litri de apă (Şarabrin şi col., 1976 cit. de Bârză şi col., 1980). Înmuierea conţinutului ruminal se face prin administrarea pe sondă a lichidelor (10 litri): apă, ser fiziologic, urmată de masajul energic al rumenului. Cel mai dificil este de a înmuia şi a mobiliza conţinutul foiosului, în acest sens recomandându-se utilizarea purgativelor uleioase (ulei de parafină, 1 - 2 litri) sau a purgativelor saline (sulfat de magneziu 400-800 gr. sau a sulfatului de sodiu 200 - 300 gr. –sol. 4 - 6%). Toate aceste soluţii vor fi administrate pe sondă (buco – sau naso-esofagiană).

Stimularea contractilităţii prestomacelor se poate face prin administrarea de: stricnină, sare artificială de Karlsbad (sulfat de sodiu uscat 22 părţi, bicarbonat de sodiu 18 părţi, clorură de sodiu 9 părţi şi sulfat de potasiu 1 parte – soluţiile se administrează în concentraţie de 0,6%. Dozele sunt: bovine 20,0 - 100,0 gr.; ovine şi caprine 10,0 - 25,0 gr.) ş.a., evitându-se pe cât posibil parasimpaticomimeticele de tipul pilocarpinei !

În formele grave se poate recurge la ruminotomie cu eliminarea conţinutului ruminoreticular  şi cel de la nivelul foiosului. Pentru reuşita intervenţiei trebuie  reechilibrat pacientul din punct de vedere hidroelectrolitic şi acido-bazic. Postoperator se reînsămânţează conţinut ruminal de la vaci sănătoase.